Despre “injuraturile” copiilor

By 2015/05/05blog

Un articol scris acum vreo 2 ani dar care contine multe dintre valorile pe care doresc sa le transmit copiilor mei si intitulat atunci “Despre parenting”:

Toti parintii isi doresc ce e mai bun pentru copiii lor. Eu mi-am pus problema foarte serios inca dinainte de a fi gravida cu primul copil ca vreau sa imi depasesc cat pot de mult barierele proprii provenite din educatie, din mentalitatea dimprejurul meu, orice convingere pe care am facut-o eu sa imi stea in calea mea catre o viata fericita, frumoasa. M-a ajutat mult ca am aflat de atunci ce fiinte nelimitate suntem cu totii mai ales cand ne nastem. M-a ajutat sa ii consider pe copiii mei fiinte umane ca si mine, rolul meu in viata lor fiind sa ii sprijin cu ce au ei nevoie si nu cu ce cred eu ca au ei nevoie. Deci, desi recunosc ca deseori imi e greu, imi pun des intrebari despre provenienta unor reactii ale mele: vin din educatie, au legatura cu copiii mei, e o nevoie a lor sau a mea care cere sa fie indeplinita?

Draga mea prietena, Otilia Mantelers, a scris un articol pe blogul ei despre “injuraturile” pe care le primim de la copii si felul in care gestioneaza ea situatiile acestea cu copiii ei, se numeste „Tampito, proasto, idioato”. In mod normal, suntem educati sa fim jigniti cand ni se spune “proasto si tampito” si cumva e si normal. Numai ca din punctul de vedere al metodei pe care Otilia Mantelers o sustine, Playful Parenting, si al comunicarii non-violente pe care o impartaseste asa de frumos Monica Reu, teorii pe care eu le vad in foarte stransa legatura, in spatele fiecarei reactii, a fiecarei propozitii, sta de fapt un sentiment. Si cei mai multi oameni din lume nu au invatat sa isi numeasca sentimentele si sa spuna “sunt frustrat, sunt trist, sunt necajit, sunt furios” ci au invatat doar sa reactioneze. Nici noi, adultii, nu exprimam clar sentimentele pe care le simtim si copiii nostri de la noi afla cum sa se exprime sau cum sa isi exprime sentimentele. Sau afla de la altii niste cuvinte care li se par interesante, poate nici nu le-au auzit de la noi si atunci sunt si mai demne de incercat, dar au simtit energia de furie/frustrare/ironie cu care au fost rostite. Si, iata, au deja un instrument cu care sa exprime ce simt, in lipsa unuia mai eficient, mai direct, mai normal.

Copiii imita, stim asta cu totii. Prin imitatie ei invata cum functioneaza lumea. Ei imita cuvinte, miscari, atitudini pentru ca le preiau de la noi. Preiau ce vad, ce aud sau ce SIMT, cu toate simturile, chiar si cu acele simturi care la noi adultii s-au inhibat de mult. Invata astfel “limbajul” nostru, al adultilor, ca sa se poata descurca in lumea asta enorma dimprejur.

Copiii preiau ce simt, ca de exemplu sentimentele inhibate ale parintilor. Asta va zic din experienta mea cu copiii mei, mi s-a parut chiar trist in unele cazuri in care am vazut cum cate unul dintre copiii mei reactiona asemanator mie in unele situatii, desi mic si netrecut prin acea experienta a mea. Eu rezonez tare cu esenta din spatele articolului Otiliei. Pot sa am empatie pt sentimentele fetitei mele cand imi spune „cacata, pisata, partzata” (si nu, nu ne certam in felul asta intre noi in casa :D) pentru ca de fapt ele exprima o frustrare. Si ii si vad tristetea din ochisori cand spune cuvintele de mai sus. Partea buna e ca vad ca a inceput sa foloseasca si alte cuvinte ca sa isi exprime sentimentele, cuvinte care definesc mai corect sentimentele ei. Pe de o parte am si eu blocajele mele si mi-am format in viata mea niste “muschi” care se cam simt jigniti cand aud cuvinte jignitoare. Pe de alta parte, daca ii spun Dorei cat de jignitoare sunt aceste cuvinte, se va simti trista si jignita cand i le va spune colegul de gradinita. Prefer sa nu ma simt eu chiar asa de jignita pentru ca ea sa invete de la mine si sa nu ia lucrurile asa de personal si astfel sa sufere mai putin in viata. Dar de cand am avut aceasta revelatie, chiar sunt foarte relaxata si atunci pot sa ma concentrez la ce simte ea, empatizez cu ea, si sunt bucuroasa ca am putut sa fiu alaturi de ea, sa ii fiu aproape intr-un moment al ei mai greu. Bineinteles ca atunci cand ne linistim vorbim si despre cuvintele astea.

Drept pentru care stiu sigur ca fetitei mele nu ii place sa trebuiasca sa imi spuna „cacata, pisata si partzata” pentru ca asta exprima o frustrare mare a ei. Si sigur ar necaji-o si mai tare daca i-as tine si un discurs despre insemnatatea acestor injurii, pentru ea ar insemna ca chiar n-am urechi si inima pentru necazul ei… pe cand eu sunt mama ei, cea mai de incredere persoana, bratele in care intotdeauna poate sa vina sa isi planga frustrarea si tristetea. Pentru mine „cacata, pisata si partzata” inseamna „mama, sunt frustrata si necajita pt ce mi s-a intamplat si as vrea sa ma ajuti tu sa trec peste asta ca am incredere ca pot mai usor cu tine”.

In acelasi timp ii ajut sa se exprime folosind cuvinte care exprima chiar sentimentele si ii intreb “esti trist pentru ca X?”. Si ei isi doresc si prefera sa se exprime clar, printr-un limbaj pe care il intelegem. Incetul cu incetul ei invata sa asocieze cuvintele cu sentimentele pe care le simt, tocmai pentru ca eu empatizez. Cand empatizez cu ei, eu ma pun in “pantofii” lor si simt la fel. Si atunci numesc sentimentul, de exemplu “tristete”. Si atunci copilul meu afla ca ce simte se numeste “tristete”. Pentru ca, daca ii inteleg, ei nu se mai simt singuri cu necazul lor. Inseamna ca empatiz cu ei daca ii inteleg. Chiar n-au nevoie sa-mi zica „partzata”. Si eu am observat asta la ai mei copiii. Cu cat au cuvintele sa exprime ce simt, cu atat le folosesc mai mult pe acelea. Cand e distractie (si se pare ca e firesc la 3-5 ani), inventeaza cantece cu cuvintele citate mai sus si rad de se tavalesc.

Metoda asta, playful parenting, despre care vorbeste Otilia in cursurile ei si in blogul ei face cuvintele “jignitoare” sa isi piarda din intensitate, radem de ele si le minimizam. Si atunci copiii nici nu mai au nevoie sa le foloseasca. In cartea “Playful Parenting” si in cartile lui Rosenberg, autorul comunicarii nonviolente, se vorbeste despre acest concept pe larg. Scos din context probabil nu se intelege si e bine ca iese la iveala asta.

Eu as accepta sa ma fugareasca prin casa, si chiar fugim prin casa de multe ori. Copiii mei accepta uneori sa transform in gluma si joaca chestiunile prea serioase. Cand ne amuzam impreuna, totul devine drag si iubire si ne conectam mult mai usor. Pentru mine conectarea e foarte importanta, atunci cand simt ca se bucura de prezenta mea, cand radem si ne bucuram impreuna simt ca intr-adevar cresc relatia frumoasa si de egalitate pe care mi-o doresc cu copiii mei. Niciodata nu suntem lipsiti de respect si invat sa separ limbajul de respectul din adancul inimii. Acel respect in virtutea caruia, din proprie initiativa ajung sa spuna “multumesc” si “te rog” pentru ca simt asta si pentru ca, la un moment dat, au gasit si limbajul pentru sentimentele lor.

Fara dresaj, fara insistente, fara morala. Pentru ca am incredere in inimile lor pline de dragoste. Si pentru ca am incredere in valorile care ma inspira sa le aduc in viata mea si pe care invat sa le traiesc din ce in ce mai lin: dragostea si libertatea de a ma exprima asa cum sunt in esenta mea.

Leave a Reply