Cand eram mica, imi impletise mama o rochie rosie cu partea de jos larga care se invartea foarte bine. Nu mai tin minte daca am purtat-o, tin minte doar ca intr-un anumit moment festiv nu am avut voie sa o port desi imi doream foarte mult. Mama era nemultumita de felul in care cadeau faldurile fustei. Din cine stie ce alte motive rochia rosie nu era potrivita sa ma imbrac cu ea. Am invatat atunci ca anumite haine le porti doar la ocazii festive si doar daca pica perfect!
Cand fetita mea avea 3 ani, a primit o rochita rosie dintr-o stofa subtire… cu partea de jos larga… care se invartea foarte bine. Era perfecta! Ii statea grozav. Si in momentul in care a descoperit-o nu a mai vrut sa se dezbrace de ea. Am incercat din rasputeri sa o conving sa o pastram pentru ocazii speciale… Am incercat si sa ii spun ca iarna purtam pantaloni… Dora este foarte hotarata si nu s-a lasat convinsa de nici un argument, lucru care la 3 ani nici nu functioneaza prin explicatii. Astfel, in prima seara chiar a dormit in rochia ei rosie si a purtat-o apoi zi de zi timp de o saptamana si apoi toata iarna.
In momentul in care m-am pus in papucii ei si am inteles ca ea se simte bine cu rochia ei rosie, mi-am dat seama ca ea vrea sa simta bucuria in fiecare zi, pentru ca fiecare zi este speciala si fiecare moment poate fi sarbatorit chiar si prin bucuria unui invartit de rochie. Am simtit ca vrea sa se simta speciala, eleganta si sa aiba acel accesoriu care face mai mult decat orice jucarie, in fiecare moment. Am simtit ca pentru ea nu exista limitari pentru a se simti bine… si ca eu eram cat pe ce sa o opresc.
Am stat si am privit-o in deplina ei bucurie, am stat in prezent si m-am lasat contaminata de bucuria ei. Chiar imi cauta si mie printre hainele mele o fusta care sa se invarta ca sa ma bucur si eu ca ea. (n-o aveam, mi-am facut una mai tarziu). Am empatizat cu ea… si atunci orice argument „de om mare” a palit. Am inteles ca bucuria trebuie traita deplin de cate ori vrem sa o generam.
S-ar putea sa vi se trezeasca (si voua) tot felul de convingeri „de om mare”: ca nu le poti avea pe toate, ca uneori trebuie sa te supui, ca nu intotdeauna avem timp sau dispozitie pentru mofturi, ca viata e grea, ca e responsabilitatea parintilor sa isi pregateasca copiii pentru greutatile de mai tarziu, ca exista coduri ale bunelor maniere pe care trebuie sa le respectam… mai ziceti si voi.
Si toate aceste argumente ascund limitari la care ne supunem clipa de clipa, nici macar nu vedem dincolo de ele, suntem programati sa purtam acesti „ochelari” prin care vedem viata asa si doar asa.
In relatiile cu ceilalti, am sansa sa ma oglindesc, sa ma descopar si sa vindec. Fie pentru ca le vad in mine, fie le regasesc in celalalt prin modul lui de a fi. Emotii si convingeri care ma definesc ca personalitate apar la suprafata. Atunci cand stiu unde doare, pot sa gasesc si leacul de vindecare, am nevoie sa privesc rana ca sa o oblojesc.
Ca mama am sansa extraordinara de a avea clipa de clipa alaturi de mine doi „maestri spirituali”, cu aspect si comportament de copii, care imi arata tot timpul cine sunt, ce rani am de vindecat sau cine as putea fi. Antrenament continuu intr-un context de mare iubire reciproca! Asta presupune sa vreau sa vad, sa vreau sa primesc mesajele in forma in care copiii mei mi le dau (prin joc sau crize, de exemplu), sa vreau sa cresc spiritual, sa tintesc catre acea relatie de empatie, in care cu totii ne simtim in siguranta sa ne aratam asa cum suntem.
Daca renunt la a-mi apara cu orice pret dreptatea mea si convingerile mele, descopar acel spatiu de dincolo de limitarile mele in care poate fi ceva care sa imi implineasca si lumineze sufletul. Si din plinatatea sufletului meu, multe miracole pot aparea.
Scriu la persoana I singular, dar stiu ca multi parinti traiesc aceste ganduri si experiente. Le aflu din discutii cu prietenii sau in sedintele individuale cu clientii mei. Si aflu si cat de mult ne dorim multi dintre noi, ca parinti, sa le fim intr-adevar aproape copiilor nostri, cat de mult ne dorim sa creasca liberi, sa se exprime, sa isi exprime sentimentele si dorintele, sa fie ei insisi.
Ce invataminte ai primit tu de la copiii tai? Cum ti-au modificat perspectiva ta de „adult” si cum s-a schimbat viata ta?
Un răspuns