Tantrumurile in cuplu

By 2014/08/23blog

Incep cu un mic curs de comunicare non-violenta exemplificat pe relatia cu copiii…

Fiecare vorba, reactie, gand pe care il avem apare ca urmare a dorintei subconstientului nostru de a ne implini o nevoie (fie ca e primara, de tipul nevoilor de supravietuire, fie ca sunt nevoi complexe de autonomie, de independenta, de iubire, de recunoastere, de respect, de afectiune, etc).  O nevoie implinita sau neimplinita provoaca aparitia unui sentiment. Atunci cand reactiile sunt puternice, exprimate prin furie, plans, tipete, tristete avem dovada ca nevoia este in pericol de a nu fi implinita. In cazul copiilor, tipetele, exprimarile de furie si suparare sunt numite uneori tantrumuri. Iar educatia traditionala, pe care cei mai multi dintre noi am primit-o, spune ca asemenea manifestari trebuie sa fie starpite din fasa, pentru ca asa ceva nu se cuvine, ca trebuie sa ne purtam frumos unii cu altii, sa fim “civilizati”… cu riscul sa nu mai putem deloc sa ne exprimam sentimentele, nici rele, dar nici bune si sa ni le inghitim in sec, stocandu-le ca sa rabufneasca mai tarziu sub alte forme, nu neaparat benefice. Bineinteles ca in cazul copiilor putem fi aproape de copil, cu iubire si empatie, putem sa invatam ca in spatele acestor manifestari e de fapt o mare suparare pe care copilul meu nu stie sa o gestioneze si ca eu, cu intelepciunea de adult (!!), pot sa vad dincolo de manifestarea zgomotoasa si sa ii creez copilului meu spatiul in care sa isi exprime sentimentele. De cele mai multe ori manifestarea zgomotoasa pare sa se refere la ceva minor, de genul “s-a rupt biscuiteleeeeee”, insa cu putina atentie si reconstruire a situatiei de ansamblu, parintii stiu ca este vorba de ceva mult mai adanc in sufletul copilului, o frica, o frustrare, o tristete, o suparare. Ingredientul principal al unei relationari pline de iubire si de intelegere este empatia, adica capacitatea de a ma pune in situatia celuilalt si de a-i intelege punctul de vedere fara conditionari, fara judecati si critici, pur si simplu din iubire. (Aceasta teorie, exemplificata intr-un mod detaliat, o puteti primi cu multa claritate la cursurile pentru parinti ale Monicai Reu de comunicare non-violenta sau ale Otiliei Mantelers pe care le recomand cu mare caldura de cativa ani, de cand au inceput sa le organizeze. Pusa in practica de zi cu zi, ea duce la descoperirea de sine, la extinderea perceptiei asupra vietii din foarte multe puncte de vedere.) Cazul tipic este al acelui copil care a stat o zi intreaga fericit si multumit la gradinita sau la bunici, s-a distrat, a primit atentie, mancare, iubire dar cand vin parintii sa il ia, in foarte scurt timp, face o criza, plange, eventual isi loveste sau respinge parintii, se tavaleste, vorbeste urat. Acesta este modul copiilor de a “scoate”, de a “elibera” toate sentimentele adunate de-a lungul zilei (frustrari, dorul de parinti, tristeti) intr-un spatiu de maxima siguranta: in compania si in bratele mamei sau ale tatalui, acolo unde ei se simt foarte protejati, acolo unde e de asteptat sa primeasca iubire neconditionata, intelegere, acceptare si incurajare. Ei simt ca aceste sentimente nu sunt de stocat in sufletelele lor si incep sa le scoata afara prin propriile metode. Sigur ca sunt multe metode prin care ne putem ajuta copiii sa isi exprime sentimentele, sa vindece emotiile care nu le sunt benefice. Eu am dat aici un exemplu foarte des intalnit intr-o educatie democratica.

 

Si in cazul relatiilor de cuplu, oamenii se “gasesc” mai ales pentru ca isi implinesc niste nevoi complementare la un moment dat, moment la care si imaginea despre partenerul ideal, hormonii, idealurile sau pasiunile par sa se potriveasca de minune. Nu ne dam seama ca ne si implinim in mod exceptional nevoile. Si dau exemplul unui cuplu de clienti care, atunci cand s-au intalnit, ea simtea inca lipsa unui sprijin patern iar el era acel barbat plin de sfaturi bune, cel care ii sprijina pe oameni dandu-le incredere, avant, energie. Potriveala exceptionala! Si cativa ani, prin interactiunea de zi cu zi, erau acel cuplu fantastic in care fiecare era “persoana cea mai potrivita de care sa te indragostesti”. Si-au umplut reciproc cupa nevoilor lor si, ajungand la saturatie, au inceput sa simta ca ceva nu mai merge, au aparut motive pentru care sa nu se mai potriveasca toate chiar asa de “fantastic”, ba chiar au aparut si conflicte pe teme stiute dar care pana atunci nu erau “o problema”, etc. De fapt apare la fiecare cate o noua nevoie principala care nu mai sunt complementare si, fara sa fie constienti de asta, nici nu isi inchipuie ca ar putea sa o implineasca partenerului.

Si acela e momentul de maturitate in cuplu.

Cele mai multe cupluri merg inainte, usor usor isi dau voie sa isi faca reprosuri, sa isi escaladeze conflictele, unii isi cauta alti parteneri (ca sa isi implineasca noua nevoie) si multi se despart, luand cu ei in urmatoarea relatie tiparele mentale care i-au condus in relatia sau in relatiile de pana atunci.

 

Dar toate aceste manifestari sunt un fel de tantrumuri, in limbaj de adult. La nivel sufletesc, ne alegem ca sa ne oglindim unii in altii si sa ne putem identifica mai usor ranile, blocajele, tiparele pe care e cazul sa le vindecam. Si tot la nivel sufletesc, oricum ar parea in lumea reala, ne simtim intr-atat de in siguranta unul cu celalalt incat ne pornim tantrumurile.

Daca ambii parteneri de cuplu constientizeaza acest spatiu sacru, de vindecare, pe care si l-au ales sufletele lor, daca isi dau voie sa se oglindeasca unul in celalalt, bineinteles cu respect, iubire si prietenie, atunci rani adanci pot sa iasa la iveala pentru a se vindeca si chiar se si vindeca.

In viata reala asta nu inseamna nici ca se impaca, nici ca se despart, deja relatia si iubirea in cuplu devine o alegere constienta pe care partenerii stiu sa o faca cu sufletul.

Vindecarea ranilor vechi are loc atunci, spatiul de acceptare, de neconditionare, de iertare, poate sa apara.

Leave a Reply